Risc sau fugă?

​Când te-am cunoscut , te-am ignorat încă din prima zi.

Nu mi-am dat șansa să te cunosc și in nici un caz nu am vrut sa îți ofer prilejul de a încerca să mă cunoști.
Fără nici un motiv te îndepărtăm în ciuda insistentei tale de a discuta cu mine.
Priviri tăioase , răspunsuri scurte. Modul meu de a ma apară și de a împiedica orice fel de atașare.
Pentru câteva luni am reușit. Totul a fost bine , erai ca și inexistent pentru sufletul meu.
Dar într-o seara de la o simpla conversație, situația s-a schimbat . Din nimic ai devenit totul, iar acum simt ca nu mai pot respira fără tine.
Pot petrece ore în sir privindu-te fără a schimba nici măcar un cuvânt.
Tot ceea ce simt , ma sperie. Sentimentele puternice și felul în care m-ai schimbat, ma îngrozesc .
Mi-ai luat puterea și m-ai transformat într-o nebună ce ar vrea sa petreacă alături de tine fiecare minut posibil .
Acum spune-mi ce sa fac ?
Sa îmi asum riscul alături de tine sau să fug? 

​Am acasă un … balcon !

Poate vă pare ciudat numele acestui post, dar este cât se poate de normal.

Mereu scriu despre sentimente sau situaţii diferite , de ce să nu scriu şi despre locuri sau lucruri?

Am acasă un balcon , care este locul meu preferat din toată casă. E sărăcăcios, doar o măsuţă şi două scaune din lemn, dar este plin de sentimente.

Putem începe cu florile plantate pe care eu şi prietena mea le udăm în fiecare zi sau despre toate sentimentele ce plutesc în aer.

Aici îmi beau cafeaua în fiecare dimineaţă , cu excepţia acelor zile în care mă grăbesc să ajung la muncă.

Dacă mă simt tristă sau la limita, mă aşez pe scaun şi plâng. Nimeni nu mă vede. Pot plânge în linişte fără că nimeni să profite de ale mele lacrimi , fără că nimeni să le considere un semn de slăbiciune.

Dacă sunt nervoasă , mă aşez pe scaun, îmi pun căştile în urechi şi îmi liniştesc sufletul. De fapt locul şi muzică mi-l liniştesc.

Nu văd mare lucru de la balcon, doar balcoanele vecinilor şi multe frunze verzi ce aparțin florilor noastre. Văd nori, zăresc soarele. Lucruri simple nu? Dar ai încercat vreodată să vezi cât de mult te liniştesc aceste lucruri simple ? Te încarcă cu atâta energie încât nu mai ai nevoie de cafea sau de băuturi energizante.

Majoritatea timpului este linişte, cu excepţia momentelor în care trece trenul şi decide sa ne salute cu al său claxon . Niciodată nu suntem singure , trenul este mereu prezent.

De fiecare dată când mă aşez pe acest scaun vechi din lemn, simt nevoia să scriu.

Ador să scriu dar de multe ori nu am inspiraţie. Inspiraţia mea apare atunci când mă aflu în locuri nepotrivite şi nu pot lua notiţe, iar în decursul momentelor următoare alte persoane au grijă să îmi împuie capul cu tot felul de informaţii inutile în aşa fel încât toate ideile mele se evaporează.

Mereu stau şi mă gândesc ce are acest loc atât de special încât mereu este ca un unguent pentru sufletul meu?

În această dimineaţă când mi-am băut cafeaua cu „el”, mi-a oferit răspunsul.

În goana pentru bani din fiecare zi sau în alergătura pentru a prinde promovările dorite , uităm să ne trăim viaţa. Uităm să fim fericiţi. Uităm să facem lucruri ce ne bucură sufletul, nu corpul sau buzunarele.

Când eram mică îmi plăcea să alerg după fluturi. Nu încercam să îi prind, doar fugeam după ei ca o zvăpăiată de copila ce eram , îi admirăm pentru libertatea lor, puteau ajunge oriunde îşi doreau , puteau vedea orice şi mereu erau aşa de coloraţi încât îmi degajau senzaţia de fericire.

Acum nu mai fug după fluturi, ar fi stupid nu? O fată de 24 de ani şi 1.68 care ar fugi după fluturi când ea nici măcar în stomac nu îi mai poate simţi, ceilalţi ar crede este nebună nu? Dar oare ar fi mai fericită? S-ar simţi mai liberă?

Dor.

 

Îţi simt lipsa atunci când paşii mă poartă prin aceleaşi locuri în care mergeam împreună ţinându-ne de mâna. 

Îmi lipseşti atunci când se face ora 8 şi mă uit la telefon iar vocea ta nu se mai află la capătul celălalt al firului întrebându-mă : ” ce faci?” .
Îmi este dor de tine în momentul în care tastez numărul tău de telefon iar un gol imens îmi ia locul stomacului , în timp ce inima mă îndeamnă să şterg numărul pe care l-am tastat.
Îmi lipseşti în momentele în care cineva mă necăjeşte iar braţele tale nu mă mai cuibăresc alintându-mă.
Ca să fiu sinceră , din cele 86.400 de secunde ale unei zile , 86.000 le petrec ducându-ţi dorul , în timp ce celelalte 400, sunt secundele în care dorm iar tu nu îmi eşti prezent în vise.

Un drum și un curcubeu

Noi doi ne chinuim de ceva timp să fim împreună.
Începutul a fost frumos, promisiuni, nopţi nedormite, fluturi în stomac.
Acum am ajuns să ne certăm în fiecare săptămână din lucruri atât de minore încât după jumătate de oră nici nu ne mai amintim adevăratul motiv.
M-ai privit în ochi și mi-ai spus că trebuie să găsim o soluţie pentru problemele din relaţia noastră.
Atunci am realizat; înainte obișnuiam să fiu soluţia tuturor problemelor tale.. iar acum am devenit problema.
Azi ţipi tu , maine voi ţipa și eu , dar totuși oferă-mi o clipă de liniște.
Oferă-mi o clipă în care să mă regăsesc. O clipă în care să punem totul pe pauză și să vedem dacă mergem pe drumul corect.
Care este drumul corect?
Cu siguranţă nu este cel pe care l-am apucat noi, un drum ce îl străbatem alături dar totuși separaţi. Un drum pe care ne-am croit propiile noastre căi separate, un drum pe care am pornit ţinăndu-ne de mână iar acum nici nu ne-am dat seama că ne-am îndepărtat atât de tare încât oricât am încerca, mâinile noastre nu se mai pot atinge. Încerc să mă întind spre tine pentru a te prinde dar tu grăbești pasul și rămân în urmă.
Am obosit să mai fug și să nu te mai pot atinge, așa că am facut o pauză și m-am așezat pe jos închizând ochii în speranţa că tu te vei întoarce și mă vei ridica. Așa cum ai promis ca o vei face. Îţi amintești?
Bănuiesc că nu deoarece ai continuat să înaintezi fără să vezi că eu nu îţi mai sunt alături.
Și în acel moment m-am pierdut, văzându-te înaintând fără mine, în timp ce eu mă simţeam goală fără tine.
Atunci am decis să îmi creez propiul meu drum, unul asfaltat si fără nori.
Au urmat nopţi nedormite pline de gânduri și încercări, erau atâţia nori din care curgeau stropi mari de ploaie ce surpau tot ceea ce încercam să construiesc. Dar nu m-am dat bătută, iar azi dragul meu a apărut curcubeul, știi cât de minunat este?

Scrisoare către bunica,al meu înger din cer.

” Draga mea mamaie,
Ce faci? Sper că ești bine acolo sus în Ceruri și ne privești cu drag.
Azi se împlineşte o luna de când am primit teribila veste, o luna fără tine lângă noi, o luna fără să îţi vedem privirea blândă sau să îţi auzim glasul cald.
Nu am putut să cred că te-ai dus de lângă noi şi ne-ai lăsat tuturor un gol în suflet, singurele cuvinte ce le-am putut rosti au fost „nu ştiu ce să zic”.
Vorbisem cu 6 zile înainte la telefon, în seara de Anul Nou, eram grăbită ca orice alt tânăr în ultima zi a anului, distracţie, petrecere, cine se gândea că va fi ultima dată când îţi voi auzi vocea? Eram atât de grăbită încât nici nu îmi amintesc dacă ţi-am spus că te iubesc sau că îmi este dor de tine. Bănuiesc că am uitat, ca de fiecare dată când vorbeam. Am uitat să îţi spun, iar acum nu mai am cui.
Dar tu ne-ai făcut să ne întoarcem acasă şi să ne unim toţi în jurul tău. Din nou. Păcat că de această dată am făcut-o fără al tău suflet şi noi toţi cu lacrimi curgând pe obraji.
Te-am zărit după 3 ani, dar acum braţele tale nu mă aşteptau deschise pentru a îmi oferi acea călduroasă îmbrăţişare. Vocea ta nu îmi mai spunea : ” hai la mamaia”, iar lucrurile astea îmi sfâşiau sufletul aşa cum lupii îşi sfâşie prada.
Mereu mi-a fost frică să iau parte la înmormântări sau să mă apropii de cei care au plecat de printre noi, dar când te-am văzut mi-am dorit să am puterea să spun ceva iar tu să te ridici de acolo, mi-aş fi dorit ca noi toate nepoatele tale să fii avut mai multe momente alături de tine şi să îţi fi mulţumit pentru tot.
În ziua înmormântării , preotul a fost nevoit să citească nişte cuvinte despre tine, ca noi cei prezenţi să „te cunoaştem mai bine” , însă lacrimile noastre erau dovada că fiecare din noi cunoştea o parte a ta, tu ne-ai iubit pe toţi diferit şi totuşi în acelaşi fel.
Preotul a citit nişte simple cuvinte, informaţii care ne erau cunoscute tuturor şi care în opinia mea nu descriau nici 5% din ceea ce tu ai fost.
Ai fost fiică, soţie, soră, mamă şi bunică, cu unii mai blanda iar cu alţii mai severă, dar ai rămas prezenta în inimile tuturor.
Noi, nepoatele tale ne-am bucurat cel mai puţin de prezenţa ta în viaţa noastră dar am avut parte de tot ceea ce a fost mai bun.
Eu am fost prima dintre nepoţi, prima pe care ai ajutat-o să facă bastonaşe şi pe care ai învăţat-o să adune.
Tu ai fost prima care m-a dus la împărtăşit şi mi-ai ţinut şerveţelul deasupra bărbiei, tu ai fost bunica mea de suflet, cea la care apelăm la fiecare nelămurire care îmi macină inima.
Am fost o fire visătoare datorită ţie. Weekend-urile petrecute cu tine erau preferatele mele, cine mă putea alintă mai bine, dacă nu tu? Orice dorinţă aveam tu mi-o îndeplineai, cu tine nimic nu era imposibil.
Mai ţii minte când am vrut să fiu mireasă iar tu m-ai îmbrăcat în una?
Dar atunci când mă suiam pe scăunelul acela mic să ajung la raft să iau bombonelele acelea dulci ce credeam că sunt pastile?
La înmormântarea ta, tata mi-a spus un lucru ce mi-a rămas întipărit în minte : „plângi, plângi pentru că aşa trebuie să plângi bunicii deoarece ei sunt părinţii ce nu te ceartă niciodată.”
Şi aşa este mamaie dragă, tu niciodată nu m-ai certat. Aveai atâtea motive să o faci şi totuşi nu o făceai.
Cu timpul viaţa m-a plesnit peste cap şi prea ocupată luptându-mă cu ea, am uitat de tine. Am uitat de lupta ta cu viaţa şi am uitat cât de bine îţi făcea să îmi auzi vocea spunând că sunt bine, deşi nu eram.
Niciodată nu am putut să te mint, nu pe tine.
De aceea am început să te sun cât mai puţin. Şi ştii că acum aş vrea să te sun? Aş vrea să îţi spun tot ceea ce nu ţi-am spus. Aş vrea să îmi pun capul pe ai tăi genunchi iar tu să mă mângâi în par, spunându-mi că va fi bine.
Iartă-mă pentru tot ceea ce nu am realizat , iartă-mă că nu ţi-am arătat cât bine mi-ai făcut şi mai ales că nu ţi-am mulţumit pentru toate.
Mereu voi avea în minte zâmbetul tău blând.
Te iubesc bunico!
Noi toţi te iubim!Odihneşte-te în pace!
Această este scrisoarea mea pentru tine şi sper de acolo de sus să rămâi îngerul nostru! ”

P.S: Să ştii că ne este tare dor de tine!

Eu şi prietenii mei

Azi am făcut o socoteală în prietenie.
Ciudat nu?
Oare cum se face asta?
Păi aduni, înmulţeşti, împărţi iar la urmă scazi.
Media mea în general este de a pierde între 2-3 prieteni pe an.
La început credeam că toată vină este a mea. Credeam că sunt o nebună ce îi sperie.
Azi am pierdut unul, mâine doi.. până când am ajuns la un număr destul de considerabil, şi mi-am dat seama că totul se întâmplă cu un motiv.
În concluzie sunt proastă, sau mai bine spus îmi aleg prietenii prost.
Le dau tot ce pot, îi fac să se simtă importanţi, le arăt câtă importantă au în viaţă mea, iar ei la un moment dat mă tratează că pe un bandaj.
Când sunt răniţi, primul lucru de care au nevoie este bandajul, pentru a le opri sângerarea, pentru a le oferi stabilitate şi încredere. Dar ghici ?!?
După ce se vindecă, aruncă bandajul undeva într-un colţ, fără să îşi dea seama de importantă care a avut-o.
Nu voi fi o prefăcută. Nu sunt perfectă şi nici nu vreau să fiu! Am învăţat că aşa cum eu accept defectele prietenilor mei şi ei ar trebui să o facă. Iar în caz că nu o vor face, uşa este deschisă. Nu oblig pe nimeni să îmi stea alături.
Am prietenii care durează de ani de zile, prietenii care au fost încercate de greu dar care au supravieţuit.
Da, sunt o nebună! Recunosc, dar dacă nu îmi eşti alături în ploaie, să nu aştepţi să îţi fiu alături când soarele răsare !