Părinții = o fugă continuă

​Când ne naștem suntem o mânuță de om care nu știe nimic altceva decât să doarmă și să plângă atunci când ceva nu este în regulă.

Tot ceea ce învățăm în viață este datorita părinților.
Ei stau în umbra noastră și ne învață să facem primi pași. Sunt acolo ținându-ne de mână în cazul în care primi pași vor eșua și vom cădea , sunt acolo pentru a ne spune ca nu este nimic rău dacă vom cădea , important este sa nu ne dăm bătuți. Prima lecție importanta ce ne-o dau părinții doar prin faptul ca ne învață să facem primii pași în viață. Așa învățăm să mergem, să fugim de ei, să ne ascundem , iar lor le face plăcere să alerge după noi și sa ne prindă. Copilăria este o continuă joacă, una ce este supravegheată îndeaproape de ei, de părinții noștri.
Fără să ne dăm seama, ajungem la adolescență. Intre 11 ani și 21 de ani se poartă o lupta continuă între copilul ce își dorește să scoată aripile la văzul lumii și să zboare cât mai sus . Părinții mereu în spatele lui încearcă sa îl sprijine în cazul în care va cădea , să îi arate ca atunci când a făcut primul pas că oricât de puternică ar fi căzătură și oricât de rău am fi fost loviți, important este să ne ridicăm și să mergem mai departe. Dar adolescentul din noi vrea să se desprindă de părinți, se consideră atotștiutor, suficient de matur încât să nu mai aibă nevoie de părinți în umbra lui pentru a îi spune mereu ce este bine și ce nu. Adolescentul crede ca ii s-au oferit destule lecții încât să se descurce singur. Dar cum poate un părinte să își lase puiul sa zboare singur când fără ajutorul său nici nu ar fi putut face primii pași? Cum poate un părinte să își scoată din piept frica aceea nebună știind că viața este atât de crudă iar copilul său vrea să se adâncească în ea de unul singur? Frica de a vedea că el se dă bătut încă dinainte ca lupta adevărată să înceapă.
Și atunci încep neînțelegerile, luptele intre părinte și copil . Copilul își consideră părintele nebun pentru că nu ii oferă libertatea de a lua decizii și a construi ceva singur , iar părintele tot ceea ce știe este că nu vrea ca al său copil să sufere.
Atunci începem să fugim iar , dar de data aceasta departe de părinți, începem să ne ascundem de ei, să vrem să fim cât mai departe de ei și să petrecem cât mai mult timp cu persoane noi, prieteni noi ce ne oferă sentimente și lucruri noi în viață noastră, nu aceleași predici spuse mereu de ai noștri părinți.
Peste ceva timp , poate fi o perioada lungă sau scurtă de timp, acele noi persoane dispar din viața noastră, ne lasă în urmă ca și cum nu am fi existat niciodată în viața lor.
Și în acel moment, iar simțim nevoia să fugim, de data aceasta în brațele părinților. Părinți pe care i-am dat deoparte din cauza acelor persoane care acum au ales să ne părăsească.
După 22-23 de ani tot ceea ce facem este să fugim în brațele părinților, să le ascultăm sfaturile și să realizăm că în cele mai importante și grele momente ale vieții noastre ei au fost cei care ne-au fost alături. Fie că am avut nevoie de o batistă pentru a ne șterge lacrimile de pe chip iar ei ne-au oferit mâneca lor, fie că am greșit și am avut nevoie de cineva care să nu ne judece, iar ei și-au deschis larg brațele pentru a ne lua în brațe sau fie că a trebuit să primim vreo palmă pentru a ne trezi la realitate. Ei au fost acolo în orice moment, chiar și atunci când noi nu îi vedeam sau nu observam că ar fi. Ei erau acolo.
Fuga aceasta spre brațele părinților ține pana când Dumnezeu va decide că drumul lor pe această lume s-a terminat. Dar în ultimii ani, fuga va fi din ce în ce mai intensă deoarece realizăm că se apropie momentul în care nu vom mai avea în bratele cui să fugim.
Atunci vom vrea sa fugim către ei, dar nu va mai fi nimeni care să ne aștepte.
Disperarea de a prețui ceea ce nu am făcut toată viața este foarte dureroasă , regretele sunt mari, de aceea trebuie să prețuim tot ceea ce avem atâta timp cât este lângă noi.
Așa că mami și tați, azi profit de ocazia de a spune cât de mult va iubesc! Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut pentru mine și îmi cer iertare pentru fiecare durere ce v-am pricinuit.